Mental şi pictural

Data: 3 Mar, 2008 / Categoria: Presa / Vizualizari: 4899 / Comentarii: 0



Anul XV, nr. 1-2 (159-160) ianuarie-februarie, 2008

Vladimir Bulat






Dimensiunea foarte laxă a picturii din RM poate fi „măsurată" comparativ, luând două cazuri de artişti din generaţii diferite şi stiluri picturale foarte distincte, aş spune chiar antitetice. Mă voi ghida după două evenimente produse în 2007. Anume, apariţia la Editura ARC a somptuosului album cu opera postumă a lui Mihail Petric (1923-2005), pe de o parte, şi de cealaltă - expoziţia personală a lui Anatol Rurac (noiembrie, Centul Expoziţional Constantin Brâncuşi).

Primul a fost considerat în epocă drept unul din cei mai „realişti" peisagişti ai RSS Moldoveneşti, iar titulatura aceasta acoperea, în opinia mea, doar o parte din calităţile de colorist ale lui Petric. Albumul proaspăt apărut oferă un bun prilej de analiză a operei sale, iată, de curând încheiate. Peisaje recognoscibile, majoritatea lor din Chişinău şi în jurul Nistrului (dar nu numai), acestea au darul de a ne reîmprospăta mereu în memorie, subliminal, tradiţia picturală românească pe axa stilistică: Andreescu-Bunescu. Primele sale lucrări, de prin 1946-1949, arată un artist în plină căutare, cu o tuşă destul de „cuminte", precisă, aşezată corect. Şcoala kieveană îşi spunea încă cuvântul. Acolo, la Kiev, o avuse ca mentor pe importanta pictoriţă sovietică Tatiana Yablonskaya. Căutarea simplităţii, a preciziei, a acelui inconfundabil genius loci al Moldovei natale, au fost ţintele foarte precise ale artistului Mihail Petric. Adevărul se poate spune şi în puţine cuvinte - cam aşa aş defini întregul parcurs pictural al acestuia. Dimineaţa pe Nistru, din 1957, se poate considera tabloul emblematic al artistului şi piesa care deschide lungul drum al imaginii „marca" Petric. Mai greu se poate găsi o lucrare pe cât de des reprodusă, cu atât mai puţin înţeleasă, iar anume acest paradox face lucrarea respectivă foarte particulară, în contextul noianului de picturi rămase din nefasta eră realist-socialistă. Este particulară pentru că nu afirmă nimic explicit, iar patosul „realismului socialist" impunea o anume acţiune, o expresie dinamică a eroismului, a faptei grandioase, monumentale, unice. Lucrarea asta a făcut ca ideologii vremii să pice în propria lor capcană. Anume, să propună achiziţionarea unei piese (pentru Muzeul de Artă) care emana în esenţă paseism, scepticism, romantism şi frumuseţe autentică; nu una contrafăcută, filtrată, cum era reprezentată în majoritatea pânzelor dintre cele expuse în kilometrice saloane şi expoziţii tematice. In cadrul expoziţiilor tablourile lui Petric făceau „opinie" separată, erau mereu luminoase, clare, foarte colorate, lirice, „neangajate". Aveau un aer vag de „carte poştală", dar conţineau acea unicitate artistică pe care tirajele nu o pot avea nicicând. Pictura lăsată de acest artist are un dar special: „mângâie" ochiul; peisajele pictate devin familiare şi se memorează uşor, tocmai pentru că nu ridică probleme de receptare. Toamnă în Moldova (1960), Lacul din Parcul Valea Morilor (1967), Cartierul Râscani (1969), Septembrie in Chişinău (1975), Stâncile Orheiului Vechi (1983), Pod peste răul Bac (1987) ş.a. - sunt lucrări care l-au consacrat definitiv şi i-au cimentat un loc onorabil în istoria artei locale.

Mai tânărul Anatol Rurac (1957) a oferit prin personala sa intitulată Katharsis o panoramă a preocupărilor sale intelectuale şi picturale din ultimele trei decenii. Intens interesat de-a lungul anilor de instalaţie, performance, fotografie, teatru, pictură, a rămas fidel, în cele din urmă, picturii. Pe aceasta a arătat-o în sala Brâncuşi, deopotrivă cu obiecte „bricolate" şi mici instalaţii — în care, oricum, precumpăneşte cromatica şi ritmul coloristic. Pictura sa a mers mereu spre o „epurare" a imaginii, spre o formalizare a compoziţiei. A ajuns la un fel de impunere a unui „post al privirii", în care ochiul nu se mai delectează, nu lunecă voios pe suprafaţă, ci staţionează sau refuză orice contact cu aceasta. Rămâne însă armonia cromatică rafinată, îndelung chibzuită, cântărită, supravegheată, decantată. Acesta e mobilul pentru discuţie. Rurac experimentează, chiar dacă astfel de experimente sunt deja un loc comun în arta ultimelor decenii, dar trebuie înţeles că orice experienţă artistică rămâne unică, asumată, consumată până la ultimele ei consecinţe. Arta lui Rurac este o artă de stare, de comportament mental, i-am putea spune. Există două direcţii în investigaţiile sale. Una este bazată pe ritmul curbă-contracurbă şi este îmbrăcată într-o cromatică foarte generoasă, multiplă, zglobie. Cealaltă e mult mai sobră şi e ghidată de

sensurile liniei, ale contrapunctului. In această direcţie se încadrează şi preocuparea sa pentru ready-made. Artistul foloseşte pe larg metalul, lemnul, sfoara, cuiele, piesele prefabricate, deşeurile. Din ştiinţa „bricolării" acestora se iveşte/apare imaginea, ritmul, dinamica tăcută a sensului. Imaginea este întâi mentală, ascunsă, imperceptibilă; ea se „deconspiră" prin intermediul instrumentarului obiectual şi cromatic avut la dispoziţie. Arsenalul este, practic, nelimitat, proteic. Probabil, tentaţia acestui purism vine din vechile aplecări asupra propriului corp, din exerciţiile încadrabile, teoretic cel puţin,în categoria laxă a body art-ei. E vorba de o impresionantă (ca documentaţie) colecţie de fotografii alb-negru, în care Rurac apărea în posturi „sisifice" sau eristice. Iar seria asta de fotografii este cu atât mai preţioasă, cu cât constituie un material deopotrivă lămuritor şi demascator. Lămuritor, pentru înţelegerea complexităţii demersului plastic actual, şi demascator, pentru cei care încă mai cred cu încăpăţânare că „artele alternative" (alternative la ce?) au apărut de-abia în vremea libertăţii post-comuniste... Eu însumi am demonstrat-o într-o expoziţie, cu mai bine de un deceniu în urmă*, că nu e DELOC aşa, şi regret acum că atunci nu am avut acces la aceste fotografii-document cu „acţiunile" lui Rurac. — M-a amuzat faptul că retrospectiva aceasta a urmat oarecum o cutumă existentă de multă vreme în mediul artistic moldovenesc, imitând pe cel sovietic: expoziţiile retrospective se puteau face doar la împlinirea de către artist a unei jumătăţi de veac. Atunci se credea că un artist este definitiv maturizat, „copt". Preşedintele actual al UAP s-a supus el însuşi acestei „cutume". Deşi materialul prezentat acum reclamă un artist oricând capabil de o expoziţie susţinută şi teoretic, şi plastic - fie şi dacă lucrul acesta se întâmpla acum două decenii.

Scurt spus: o personală cum nu mi-a fost dat de mai multă vreme să văd la Chişinău!

Două destine, două dimensiuni artistice care dau măsura (fie şi schematic) unei arte aflate mereu parcă între.



* vezi detalii cu referire la această expoziţie în articolul meu Posteritatea: câmp de bătălie?
Contrafort, Nr. 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie 2003.

Comentarii: 0


Adauga comentariu



Introduceţi codul de control
Security Image   





  • Să se refere doar la articolul la care postează
  • Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor
  • Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile cu limbaj neadecvat sau obscen!
  • Autorul comentariului este singurul responsabil (juridic) pentru conţinutul acestuia