Eudochia ZAVTUR: Calea spre casă

Data: 30 Apr, 2012 / Categoria: arhiva-proiectelor / Vizualizari: 2835 / Comentarii: 0



Eudochia ZAVTUR: Calea spre casăexpoziţie personală
perioada: Mai 17 - 03 Iunie, 2012
organizator: Uniunea Artiştilor Plastici din RM
vernisaj & lansare album: 17 Mai 2012, ora 15:00
locaţie: Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi


Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 3, Chişinău
Program: 10:00-18:00. Luni închis
harta Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi

Curriculum Vitae
Pagina personală
Invitaţie
Poster
Lista Exponatelor



Femei, flori şi pictură



Aspectul care impresionează cel mai mult chiar la o privire superficială al spaţiului artistic al Eudochiei Zavtur, este predominarea evidenta a elementului vegetal, mai exact, al florilor: faptul că ne confruntăm cu o pictoriţă, ne face să medităm în termeni de istorie socială a artei.

Se ştie că pictura, cel puţin în spaţiul mediteranean, iar mai apoi şi cel european, a fost dominată, până în timpuri relativ recente, de un monopol riguros masculin: erau şi pictoriţe, dar într-atât de puţine încât treceau aproape neobservate. Fenomenul dat n-a fost lipsit de motive ideologice şi sociale. Era perioada când pictorii treceau de la mica pictură de şevalet la marile decoraţii murale. Este şi în cazul mozaicului şi a picturii în frescă, când operele erau realizate de echipe, rolul principal fiind al pictorilor ce conlucrau în strânsă legătură cu arhitecţi, zidari şi salahori. Erau adevărate şantiere, cum ar fi cele de construcţie, în care prezenţa femeilor era de neconceput.

La început, cel mai des, pictau călugăriţele, fiind angajate în realizarea unor mici tablouri de devoţiune, necesare pentru practicile religioase în comunităţile monastice, acest lucru fiindu-le încredinţat pentru a evita, pe cât era posibil, pătrunderea pictorilor în mănăstiri, întrucât, prezenţa acestora în mănăstirile pentru femei nu trecea întotdeauna fără a lăsa urme.


Curând pictura realizată de femei iese din mănăstiri pentru a intra în casele înaltei societăţi. Tinere „doamne nobile", începând cu Renaşterea, încep să picteze tablouri de format mic, care pot fi lucrate într-o atmosferă calmă, în condiţii casnice, iar primele motive, nu sunt întâmplător dedicate naturii statice, de altfel, tema preferată şi a Eudochiei Zavtur. Istoria naturii statice, cel puţin în Italia, începe chiar de la o femeie. Suntem în secolul al XVI-lea: există un mic tablou realizat de Fede Galizia. Coincidenţa este, bineînţeles, accidentală.

Natura statică, îndeosebi în lumea flamandă ridicată la niveluri stratosferice şi semnată în Italia de nume senzaţionale, precum Michelangelo Merisi, numit şi Caravaggio, era, la început, considerată un gen minor, nedemn de un pictor consacrat. Mai mult ca atât, sunt subiecte care nu implică, nici măcar la prima vedere, studii istorice sau teologice, din care femeia este, de obicei, exclusă.

În cele din urmă, legătura dintre femei şi flori este ancestrală. Floarea este frumuseţea care trebuie să seducă, pentru ca specia să continue: întotdeauna şi pentru totdeauna funcţia primară şi de neînlocuit a femeii. Nu ştiu măsura în care conştientizează acest fapt, însă Eudochia Zavtur, folosind din belşug în tablourile sale, flori, arbuşti şi copaci, închide un cerc care ne readuce la originile îndepărtate ale civilizaţiei umane.

La baza alegerii elementului vegetal se află, de asemenea, şi o altă motivaţie. Pictura nu are menirea de a reproduce realitatea. Realitatea există şi copia sa este inutilă: o artă pur mimetică nu ar avea motiv de existenţă. Este un aspect fundamental al activităţii estetice, asupra căruia, cinci secole înainte de Hristos, Platon îşi concentrase perfect atenţia, din înălţimea geniului său incomparabil şi al culturii sale excepţionale. Pictorul, în cazul nostru, pictoriţa, priveşte realitatea, selectează şi salvează ceea ce, în opinia sa, merită să fie salvat. Din acest punct de vedere, natura statică este exemplară. Dacă există lucruri efemere, printre atâtea lucruri pe care le vedem în mod continuu în jurul nostru, atunci acestea sunt flori şi fructe, destinate, prin natura lor, la perisabilitate. Fiind transferate pe suportul ales de artistă şi încredinţate bogăţiei de imagini, stratul de vopsea, florile şi fructele sunt eternizate; desigur, eternitatea relativă a creaţiilor umane este cu mult mai lungă decât viaţa omologilor săi reali. Pentru a reda realitatea, artista poate alege o serie nelimitată de posibilităţi cuprinse între doi poli care, cu siguranţă, nu au mai fost vreodată atinşi: suprapunerea perfectă a obiectului pictat şi omologul său real sau, simpla evocare până aproape de devierea absolută. Poziţia Eudochiei Zavtur în acest sens este de mare interes. „Realismul" aparent datorită căruia imaginile pictate sunt uşor comparabile cu cele reale, este dezminţit de utilizarea unei culori fantastice, născute mai mult din fantezia artistei decât din observarea realităţii. Ideea că autoarea noastră are o imaginaţie bogată, este demonstrată de faptul că paleta ireală nu sugerează numai flori, fructe, plante şi arbori, dar şi peisaje şi arhitectură. Impresionante în acest sens, sunt soluţiile cromatice ale vederilor din Paris, unde monumentele, perfect identificabile, plutesc în aer ca dematerializate de culori imposibile. Asistăm la prezenţa unui uz semantic al culorii, desemnat să accentueze, să revendice, aş spune, irealitatea figurilor reprezentate de artă. Şi în acest caz, pe umerii pictoriţei se află o tradiţie veche şi solidă.

Deja în pictura etruscă, prin urmare câteva secole înainte de Hristos, nuanţele de verde şi albastru, subliniează imaterialitatea personajelor care aparţin lumii ultra-terestre. La această strategie recurge, de mai multe ori, pictura medievală, dar şi cea mai matură şi serioasă a Renaşterii, precum o demonstrează exemplele lui Sandro Botticelli în cea mai celebră operă a sa Alegoria primăverii şi exemplul lui Luca Signorelli în opera Judecata de Apoi pictată în frescă în Catedrala Orvieto. Astfel, acum în secolul al XXI-lea, Eudochia Zavtur propune biserici pariziene cu improbabile acoperişuri albastre şi pereţi verzi, scufundate într-o vegetaţie de culori la fel de ireale.

Elementul vegetal, printre altele, cu formele sale curbate, graţioase, neregulate şi niciodată geometrice, influenţează întreaga grafie a pictoriţei, care evită cu grijă caracteristicile suprasaturate şi mai mult, liniile drepte. E ca şi cum vegetaţia cu forţa sa primitivă şi de neoprit, ar încerca să reabsoarbă omul şi opera sa. Pare a fi un fapt pur stilistic, formal, dar în realitate, este o cerinţă spirituală care emite un mesaj important: realitatea şi natura adevărată. Omenirea, chiar şi cu lucrările sale perene, precum clădirile, nu este un element necesar, accidental, rareori absent în spaţiul artistic al Eudochiei ci, secundar. Chiar şi cele mai impunătoare opere arhitectonice, în racorduri cromatice anscunse de cer şi peisajul pe care le înconjoară, par să evoce timpul în care nu existau încă şi să anticipeze timpul în care nu vor mai exista, iar natura va redeveni suverană.

Poate că această instabilitate o face pe Eudochia Zavtur să-şi fixeze subiectele, aproape mereu efemere, în eternitatea picturii, elaborate şi mai abstract de improbabilitatea culorii.

Perugia. Franco Ivan Nucciarelli

Comentarii: 0


Adauga comentariu



Introduceţi codul de control
Security Image   





  • Să se refere doar la articolul la care postează
  • Să se abţină de la atacuri off topic la adresa autorilor
  • Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile cu limbaj neadecvat sau obscen!
  • Autorul comentariului este singurul responsabil (juridic) pentru conţinutul acestuia